M-am aruncat în marea de întuneric…

M-am aruncat în marea de întuneric, singură, dis-de-dimineață, când tot ce puteam zări era o linie subțire în depărtare care semăna a răsărit. Credeam că doar luna stă deasupra mea și veghează, dar în același timp mintea îmi juca farse, aflându-mă în acea pustietate, auzind cu urechile minții diferite sunete și foșnituri pe care le asociam forțelor răului.

Am grăbit pasul, dorind cu toată ființa mea să ajung cât mai repede la aleea principală și să scap de pustietate. Să scap de acel ceva sau cineva care mă urmărea – în mintea mea. Începeam să cred că ar trebui să mă aștept să mă întâlnesc cu vreo ciudățenie sau o ființă care tânjea să-mi facă rău.11220804_748749988564183_6200177947231867302_n

Dar atunci, mi-am amintit. Continue reading “M-am aruncat în marea de întuneric…”

Create a free website or blog at WordPress.com.

Up ↑